Azi am trecut prin universul construit de mine de atatia ani. Ciudat dar nu imi e deloc strain, inca ma simt acasa, inca ma pierd in suspine, in vise, in suferinte si in dureri.
Ma intreb uneori ce inseamna sa fii aproape de cei care iti sunt dragi...si de ce, cei dragi, de cele mai multe ori iti trag palme prin cuvinte, priviri, zambete false, gesturi neanuntate...
Universe contopite in ganduri launtrice, distrate si fara dorinta de a darui luminii perla ce se ascunde in conchilia noastra...asta suntem noi...sau cel putin asa ma simt eu...si in plus ma simt lasa pentru ca ma agat de oameni, de sentimente...ma agat de ele cu unghiile, cu dintii de parca mi-ar fi frica de singuratate...de ce??? eu nu ma tem de singuratate...