Buna dragi prieteni!

In ultima vreme m-am lasat furata de lumea din online si de noi prietenii ce imi daruiesc multa lumina si am cam uitat de mine si de lumea mea. Am atatea sentimente contradictorii incat niciodata nu stiu cum sa ma comport, sa mi le gestionez. E periculoasa trezirea mea la realitate pentru ca imi vine sa dau afara toata aceasta lume ce a fost in mine pana acum. Trebuie pe langa faptul de a incepe sa traiesc pentru mine, sa invat sa imi temperez sentimentele.E o mica lupta ce face mai rau persoanei care o duce si nimanui din jurul sau. Ramai singur cu tine.

Pentru azi nu mai zic nimic...va asez aici un cantec de care eu m-am indragostit...vb de mine...simt ca vorbeste de mine. Am sa postez si traducerea...

La Notte": NoapteaNu este de ajuns o raza de soare pe un cer albastru ca marea
pentru ca durerea ce o port, creste si creste
Se opreste in genunchii mei ce tremura si eu stiu de ce
Fuga nu se opreste si el nu mai vrea sa se opreasca
pentru ca e o durere ce creste, ce creste
Acum stomacul, ficatul si desi ma prefac stiu ca e
Iar cand soseste noaptea si raman singura cu mine
Mintea pleaca in cautarea "de ce-urilor" sale
Nici invingatori, nici invinsi, doar distrusi pe jumatate
Viata ne poate indeparta, dragostea va continua sa existe

Stomacul a rezistat, chiar daca nu vrea sa manance
Dar este durerea ce urca, urca
Ajunge la inima si vrea sa o loveasca mai puternic decat mine
Merge inainte in lupta sa, si ea tot ce a mai ramas din mine
Si intr-o clipa explodeaza si durerea de cap ma distruge
Ar vrea un raspuns, dar in fond un raspuns nu exista
Sarea coboara din ochi, soarele unde este

In timp ce durerea pe foaie e asezata langa mine
Iar cuvintele in aer sunt cuvinte pe jumatate
Dar acestea sunt deja scrise iar timpul nu va trece

Dar cand soseste noaptea si raman singura cu mine
Mintea pleaca in cautarea "de ce-urilor" sale
Nici invingatori, nici invinsi, doar distrusi pe jumatate
Viata ne poate indeparta, dragostea va continua sa existe

Dar cand soseste noaptea si raman singura cu mine
Mintea pleaca in cautarea "de ce-urilor" sale
Nici invingatori, nici invinsi, doar distrusi pe jumatate
Viata ne poate indeparta, dragostea va continua sa existe

Va continua

Va continua

Chirurgia Bariatrica ...un vis, un refuz, o nebunie sau o sansa la viata?

Tananam...m-am intors. De data asta cu una din solutiile eficiente in lupta noastra cu obezitatea. Solutii...mm as putea mai degraba sa o numesc o ultima sansa.

Am ales sa scriu despre asta astazi pentru ca una dintre voi m-a intrebat ce fac eu in concret, in privinta asta. Eu lupt de mult cu obezitatea, de cand eram mica. Am reusit sa o tin sub control datorita sportului, activitatii fizice continue. In momentul cand am incetat au inceput experimentele, internarile in spitale, umilintele de pe coridoarele de la endocrinologie, pastilele miraculoase, prafuri ciudate, terapii ingenioase, vizite particulare la tot felul de nutritioniste.

Nimic, am esuat. Si de fiecare data, ea, mancarea imi daruia mangaierea necesara sa trec peste. Imi aduc si acum aminte un episod ce m-a ranit enorm. Mergeam la nutrionista aia....nu dau nume....renumita, ultra cunoscuta la Timisoara. Aveam inima cat un purice. Stiam deja de multa vreme ca mananc pe baza emotionala si ma temeam de....ea si de mine. Sa nu ma jigneasca, sa nu ma faca sa ma simt ca ultima persoana de pe lume. Ei bine ...asa a fost...si surazand imi zice ..."stii, tu mananci pe baza emotionala. Metabolismul tau e blocat...nu ai arderi, aproape deloc. Chiar daca vei reusi VREODATA sa slabesti, la fiecare dezamagire te vei reintoarce. Unica solutie pentru tine este chirurgia bariatrica. "

Am iesit plangand...m-am oprit intr-un restaurant si mancand plangeam. Imi suna numai acel VREODATA  in minte. Aveam impresia ca trebuie sa ma duc sa imi sap groapa undeva in mijlocul Timisorii si sa ma pregatesc sa zac. Vestita nutritionista mi=a asezat piatra de mormant asupra capului.

Au trecut aproape 3 ani de atunci, 3 ani in care am trait in letargie. Am renuntat sa mai exist, m-am anulat. Doar acum...ultima sa propozitie a inceput sa iasa la lumina: "Unica solutie pentru tine este chirurgia bariatrica. "

De o luna am inceput sa imi fac toate analizele radiografiile (...chiar azi am una). Am intalnit oameni extraordinari care ma ajuta zi de zi sa ma indrept spre fericire, spre o viata minunata, in sfarsit a mea. Sunt in lista pentru a face un BYPASS GASTRIC si sunt extrem de fericita dar am si mult frici...dar astea in alt post :)))

Va redau aici o explicatie:

Ideea utilizarii unui procedeu de reductie gastrica pentru tratamentul obezitatii a rezultat din observarea scaderii ponderale la bolnavii gastrectomizati dupa procedeul Billroth II (rezectie gastrica cu gastro-entero-anastomoza).
Prima interventie de bypass gastric pentru obezitate a fost raportata in anul 1967 (29). De atunci s-au propus multiple variante fata de tehnica originala a lui Masson.
Indiferent de varianta, principiul bypass-ul gastric consta in excluderea din circuitul alimentar a unei portiuni din stomac, cu anastomoza segmentului gastric restant in circuitul digestiv.

Obezitate si Faliment...dieta, pastile miraculoase, tehnici experimentale

Iata-ma...stiu, nu ma certati dar am spus ca nu am sa revin chiar in fiecare zi. Astazi am avut o zi...interesanta. De sambata nu mai reusesc sa dorm pentru ca batrana pentru care muncesc a cazut, si urla noapte de noapte. 15 ore in 4 zile...dormite...un nou record.


Dar nu asta vroiam sa spun. Azi as vrea sa vorbesc despre...Faliment! Falimentul dietelor, pastilelor minune, a exercitiilor cu aparate miraculoase...


Unii reusesc sa vada acest moment al falimentului ca un moment pozitiv, ca un "dragul meu faliment, multumesc ca mi-ai deschis ochii". Dar majoritatea dintre noi, trebuie sa recunoastem, citim aceste cuvinte cu un gol imens in suflet, mai ales daca acest moment a fost precedat de mii si mii de propuneri bune, de starturi corecte si poate si mai rau de rezultate bune. In ultimul caz apare si rusinea, sentiment ce apare la oricine a ajuns la faliment...si numai Dumnezeu stie de cate ori am incercat aceasta rusine. Cine ramane in urma in acest proces, sa ii zicem asa ...de insanatosire...sa nu se mai poata ridica si sa nu se mai simta gata sa combata impotriva acestei minunate boli pentru care suferim cu totii.


Si ajunsi la acest punct ajungem sa apelam la diete absurde, la vanatoare de diete miraculoase in reviste, la noi tehnici experimentale, la pastile miraculoase ce inseala prin publicitatea facuta, aparand peste tot: in televiziune, pe internet, pe paginile revistelor, oriunde ne cad ochii. Intr-un final ajungem sa credem si sa ne gandim: “Ajunge doar sa cumpar aia...Ajung doar acele ‘pastile’ ce costa....200 de lei si voi pierde 17 kg pe luna.... (si credeti-ma ca as da extrem de multe nume....dar mai bine ma abtin...)


Dar cate persoane or mai fi inafara de mine care pot afirma, acum, odata cu mine ca au fost trasi in teapa? Cati pot afirma ca s-au aruncat in necunoscut in speranta unei asa zise "minuni"?


Si falimentul unde este? In acea fraza, scrisa cu litere de o schioapa, scrisa pe cutiile de medicamente. Ce scrie? Sa zicem pe scurt asa...daca nu se conduce o viata sanatoasa, cu un regim alimentar corect imbinat cu activitate fizica, RAMANEM MEREU LA FEL! Nu folosesc la nimic!


Desi eu zic in schimb ca folosesc! Servesc la a te umili si mai mult decat esti, sa ne convingem ca ne aflam in fata altui faliment, chiar cand eram siguri ca am gasit luminita de la capatul tunelului.


Oricum pentru noi, falimentul este un lucru cunoscut, e destul sa ma gandesc de fiecare data la acea luna de alimentatie perfecta ca mai apoi sa cedez intr-o singura zi si sa distrug totul. Si ca de obicei, in loc sa zic " Amin, a fost doar o data" ma declar invinsa si zic...daca s-a intamplat, ce rost mai are sa o iau de la capat. Si acea greseala, acel singur moment, acea zi nenorocita de alimentatie incorecta se transforma in luni intregi de mancat necontrolat. Nu exista cai de mijloc.


Nu credem/cred in cai de mijloc si NU MA IERT! Pentru un unic episod de cate ori m-am condamnat si m-am indreptat de ce trebuie sa mai lupt? Oricum acum am cedat, pot sa mananc intreaga lume: batalia ce am pierdut-o de fapt a influentat intregul meu razboi.


Imi permit sa vorbesc la plural, pentru ca STIU ca gandim cu totii asa. Fugim de realitate, pentru ca doare, la naiba, doare. Si din nou sositi la acest punct, daruind mancare corpului, ajungem sa alimentam temerile, nesigurantele si durerile noastre.


Precizez ca sunt lucruri pe care eu le-am trait si le traiesc. Nu vreau sa arunc vina asupra nimanui. Sunt senzatiile si trairile mele personale...ale mele si ale prietenilor mei.


Dar nu vreau sa termin acest post negativ. Nu poti constrange pe nimeni sa creada in viata, il poti doar iubi si poti doar sa fii langa el, acolo, in imediata apropiere. Si am multe persoane care stau in asteptare...acum, cand incep, incet sa deschid ochii si sa recunosc nu in fata lumii...nu ma mai intereseaza ce gandeste lumea...ci in FATA MEA...ca pentru mine exista si o a doua posibilitate, si a treia, si a patra si multe altele. Si ca ACUM e momentul sa recunosc ca am gresit, ca am ajuns la faliment ci ca doar ACUM ma pot ierta...chiar daca inca ma iubesc prea putin pentru a o face...


Voi repeta de fiecare data, asta...NU ESTI SINGUR!

Carpe Diem: Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viat...

Carpe Diem: Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viat...: In seara asta m-am hotarat sa ma reintorc in blog. Poate reusesc sa imi fac obicei sa ma opresc in fiecare zi...hhehehe ce vise. Gata, sa...

Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viata?

In seara asta m-am hotarat sa ma reintorc in blog. Poate reusesc sa imi fac obicei sa ma opresc in fiecare zi...hhehehe ce vise.


Gata, sa arunc pe hartie, (pardon pe pixeli) ce mi-a trecut prin cap azi. De cateva zile ma chinuie o fraza, ca un greier ce isi repeta cantecul...dupa un timp ma obisnuiesc cu ea, dar uneori reuseste sa ma faca sa ma simt ciudat.


“Dar vreau sa imi salvez viata?”: pentru ca totul este cuprins in fraza asta. Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viata? Dar cum?


Pare atat de simplu de dinafara, dar in realitate este devastant: sa recunosc ca am o problema reala. Sa accept ca sunt obeza. Sa accept ca sunt bolnava. Stiu ca doar atunci cand o voi accepta voi putea in sfarsit sa iau in mana fraiele vietii mele. Descoperirea constientizarii!

Zambesc! Cum as putea vreodata sa vorbesc despre asta inafara blogului meu? Cum sa marturisesc nutritionistului, cu schema alimentara in fata pregatita pentru mine ca eu de fapt sufar de foame compulsiva...fara a ma simti considerata a fi lipsita de vointa, una care renunta inainte de a incepe samd. In realitate, obezii in general au o vointa imensa, doar ca toata este directionata spre a-si face rau intentionat.

Cine e gras nu creeaza reactia de mila in fata oamenilor, cum se intampla cu bolnavii de anorexie, bulimie. Cine e gras, creeaza persoanelor din jur nimic mai mult sau mai putin decat scarba. Suntem pofticiosi, opulenti, fara vointa, mancaciosi...ar ajunge daca ne-am coase gura pentru a putea slabi.

Si sosita la acest punct ma declar invinsa, inchisa intr-un cerc vicios fara iesire. Mananc, sufar pentru ca am mancat si apoi se reincepe pentru a putea anula angoasa incapacitatii mele de a trai.

Dar nu e asa. Eu stiu, noi stim ca exista posibilitatea de a ma/ne simti bine. Posibilitatea aceasta nu e numai pentru cine are bani, ci chiar exista pentru toti. Povestindu-ne/mi ca nu e posibil e doar un alt motiv ca sa fug/im din fata responsabilitatii pentru viata mea/noastra. :)

Ajunsa la acest punct imi apare o noua intrebare...Cum sa fac sa pot comunica intr-adevar toata aceasta suferinta prin care trec...pentru acei care sunt pregatiti sa caute drumul spre iesirea din tunel? Cum sa comunic in mod eficient si concis miilor de Ana, Andreea sau Marius care sufera in aceste momente?

CUM? Intr-un singur mod: cu ajutorul povestilor noastre. Cu succesele noastre, grele si suferite. Cu aceasta unda extraordinara ce e auto-ajutorul, cu dorinta de a nu ne mai lasa sa devenim doctori experti improvizati ci limitandu-ne sa vorbim despre ceea ce simtim si traim la nivel personal.

Acum, in  timp ce ma apropii de sfarsitul postului de azi...simt nevoia sa spun.

DACA ESTI, ACOLO...IN FATA CALCULATORULUI SI MA CITESTI...si treci prin ce trec si eu...vreau sa iti spun un singur lucru: NU.... ESTI .....SINGUR....lasa-mi un mesaj...si vom putea trece impreuna...exista speranta...mereu.

RIP my dearest queen of music...

Vroiam sa ma duc la culcare...M-a fulgerat stirea asta...in drum spre somn. Vroiam sa imi "sting" creierul...dar m-am oprit. Whitney Huston face parte din copilaria mea...din acele putine amintiri fericite ce mi-au ramas... de casetele cu banda intinsa pentru ca erau prea mult ascultate si derulate ca sa pot canta ca ea.

Inca un om si un artist drag mie pleaca ... Odihneste-te in pace, Whitney...

Noapte Absoluta

Toata viata mea nu am facut nimic altceva decat sa ma asigur ca cei din jurul meu nu sufera.
Acum intr-o criza de plans...dupa ce batrana pentru care lucrez a decis ca ea nu mai merge si a picat in fund langa pat...dupa ce am ridicat 100 de kg si am pus-o in picioare, am bagat-o in pat ... am inceput sa plang...prima idee a fost sa ii spun mamei care era online...iti vine sa spui... e normal. Replica a fost ...nu mai fii asa, ca imi frangi inima. EU SA NU MAI FIU ASA! am ajuns tot eu sa ii spun mamei ca ma voi linisti. TOT EU! Pentru ca o iubesc mai mult decat pe mine...si pentru ca prefer sa imi iau durerea in inima franta...macar ea e obisnuita sa stea acolo...e acasa.

Si uite asa i-am facut cu ochiul durerii si i-am zis sa faca cale intoarsa. Stie jocul asta...il cunoaste, si mie incepe sa imi fie draga. E simplu. Eu ma mint ca maine va fii mai bine....adorm plangand...ma lupt intr-un cosmar continuu noapte de noapte...dimineata ma trezesc din inertie. Ma pun pe ignore pana la faza urmatoare, pana la durerea urmatoare.

M-am saturat de anumite persoane din jurul meu care imi zic nu exista durerea ta, care ma trimit la culcare ca maine e o noua zi. EXISTA! Nu am sa o pot spune niciodata aici...dar ea exista...nu aveti de unde sa stiti ce e in sufletul meu. De ce uneori nu am curajul sa imi asez capul pe perna...pentru ca ma tem ca va trece noaptea...si dupa noapte o noua zi. MIE IMI E FRICA DE O NOUA ZI! De ce? Pentru ca e o noua zi in care trebuie sa nu exist pentru ca NU TREBUIE, in care nu am voie sa spun ca ma doare PENTRU CA II RANESC PE ALTII, pentru ca am voie sa plang doar in tacere si intuneric PENTRU CA NUMAI ASA RAMANE INTRE MINE SI MINE...

Un nou inceput?

Seara buna!

de ceva vreme ma toooot gandesc ce vreau sa fac exact cu acest blog. Cred ca nu ma citeste nimeni, uneori. Nu vreau sa se simta indepartate acele sufletele care se mai intorc aici sa vada ce imi face inima frranta, si lor le multumesc ca se reintorc.

Am avut momente clare in minte in care am zis ca il voi sterge. Dar acum, am impresia ca, in sfarsit, mi-am dat seama ce vreau sa fac cu el. Va ramane mereu cu structura de jurnal...doar ca dupa ce am descoperit forumul Obesi e Dintorni, si dupa ce am realizat ca cel putin, pana acum o saptamana, pe internet nu exista niciun site, forum, pagina ce sa aiba aceasta activitate in romana...cu experienta mea personala...as vrea sa incep eu.

Stiu ca pare ceva ciudat...dar eu mi-am salvat sperantele gasind acest forum. Poate cineva, e deajuns sa stiu ca macar o persoana...se va salva citind aceste lucruri. Voi incerca sa postez cat mai multe informatii despre obezitate, chirurgia bariatrica, problemele legate de psihic ale persoanelor obeze...si nu in ultimul rand, umil meu drum spre o viata sanatoasa.

Doamne-ajuta!

Astazi...tristete absoluta...

Astazi...tristete absoluta. Nu am reusit sa dorm decat 3 ore azi noapte. Sunt mereu din ce in ce mai obosita. Si in plus ma asalteaza mii de ganduri. Uneori ma simt un pic prostuta cand ma compar cu problemele altora. Dar suferintele mele sunt ale mele...nu dispar asa de usor si nici nu vor disparea pentru ca sunt alte persoane care sufera mai mult decat mine. Fiecare are in fata aventura vietii sale. Nu inseamna ca celelalte nu sunt importante...doar ca e bine macar una sa o traiesc bine...a mea.

Intorcandu-ma la mine....sunt asaltata de intrebari, de temeri, de nesigurante...si sincer nu mai stiu cum sa le gestionez. Mereu cand sunt obosita se intampla asa. Uneori am impresia ca sunt pe o scara rulanta care merge in sens invers...urc, urc...obosesc...si cand ma opresc...ma trezesc mereu la inceput. Un cosmar ce nu se mai termina niciodata.

Mai bine ma trec pe tacere...azi tristetea mi-a asaltat simtirea...ma retrag in mine...ca de obicei...