vineri, 30 martie 2012

"Libertatea de a alege"

Am o veste minunata...o veste ce pentru mine inseamna inca un pas spre o noua viata, o noua renastere...
Ieri am primit DA-ul pentru operatie, dupa ce mi-au vazut toate analizele. Stiu, pare o nebunie dar e cea mai frumoasa veste pe care am prmit-o in ultimii doi ani.

Daca parcursul meu spre aceasta operatie ar trebui sa se numeasca intr-un fel...l-as numi..Libertatea de a alege...A te elibera prevede o forma de sclavie precedenta, sclavie ce nu trebuie sa fie neaparat fizica dar este cu siguranta psihologica, in cazul meu din pacate ambele. Sclavia fizica a unui 'corp, care cu timpul se deformeaza, si in mod incredibil, cu timpul ti se pare aproape normal si...uneori chiar si frumos. Sclavie psihologica a unui sufletel, care de cele mai multe ori, decide sa aiba ca si solegi de celula sentimentele. "Libertatea de a alege" se transforma la un moment da in necesitatea de a alege: trebuie sa aleg....dar ce?!?

Cred ca fiecaruia dintre voi i-a fost macar o data cerut sa aleaga de care parte sta. e clar ca fiecare operatie este un risc, uneori se poate muri si in timpul unei banale operatii de apendicita, iar Bypass-ul gastric nu este deloc o operatie ce se poate integra intre cele simple. Dar si sa ramanem obezi este un risc, chiar foarte mult as putea spune. Decizia nu e deloc usoara, dar un lucru este sigur, eu nu ma consider egoista, cred ca acest lucru il fac inainte de toate pentru mine, dar si pentru cei care imi sunt in jur. Pentru viitorul meu logodnic, pentru viitorii mei copii. Decizia mea am luat-o dupa o atenta reflectie si nu imi voi schimba decizia.

CONCRET: prima saptamana dupa Sfintele Pasti voi avea intalnirea cu chirurgul...si impreuna vom fixa data operatiei.


vineri, 9 martie 2012

Astazi aleg tacerea

Astazi, sunt obosita, foarte obosita si aleg tacerea...este cea mai buna prietena a mea...dar si cel mai dur dusman...dar nu am puterea nici sa vorbesc, nici sa visez si nici sa ma ridic si sa spun ca sunt...prefer sa tac...folosind termeni mai tehnici, telefonul mobil cand il pui la incarcat deja inchis se incarca mult mai repede...deci, astazi sunt la incarcat...

marți, 28 februarie 2012

Buna dragi prieteni!

In ultima vreme m-am lasat furata de lumea din online si de noi prietenii ce imi daruiesc multa lumina si am cam uitat de mine si de lumea mea. Am atatea sentimente contradictorii incat niciodata nu stiu cum sa ma comport, sa mi le gestionez. E periculoasa trezirea mea la realitate pentru ca imi vine sa dau afara toata aceasta lume ce a fost in mine pana acum. Trebuie pe langa faptul de a incepe sa traiesc pentru mine, sa invat sa imi temperez sentimentele.E o mica lupta ce face mai rau persoanei care o duce si nimanui din jurul sau. Ramai singur cu tine.

Pentru azi nu mai zic nimic...va asez aici un cantec de care eu m-am indragostit...vb de mine...simt ca vorbeste de mine. Am sa postez si traducerea...


La Notte": NoapteaNu este de ajuns o raza de soare pe un cer albastru ca marea
pentru ca durerea ce o port, creste si creste
Se opreste in genunchii mei ce tremura si eu stiu de ce
Fuga nu se opreste si el nu mai vrea sa se opreasca
pentru ca e o durere ce creste, ce creste
Acum stomacul, ficatul si desi ma prefac stiu ca e
Iar cand soseste noaptea si raman singura cu mine
Mintea pleaca in cautarea "de ce-urilor" sale
Nici invingatori, nici invinsi, doar distrusi pe jumatate
Viata ne poate indeparta, dragostea va continua sa existe

Stomacul a rezistat, chiar daca nu vrea sa manance
Dar este durerea ce urca, urca
Ajunge la inima si vrea sa o loveasca mai puternic decat mine
Merge inainte in lupta sa, si ea tot ce a mai ramas din mine
Si intr-o clipa explodeaza si durerea de cap ma distruge
Ar vrea un raspuns, dar in fond un raspuns nu exista
Sarea coboara din ochi, soarele unde este
In timp ce durerea pe foaie e asezata langa mine
Iar cuvintele in aer sunt cuvinte pe jumatate
Dar acestea sunt deja scrise iar timpul nu va trece
Dar cand soseste noaptea si raman singura cu mine
Mintea pleaca in cautarea "de ce-urilor" sale
Nici invingatori, nici invinsi, doar distrusi pe jumatate
Viata ne poate indeparta, dragostea va continua sa existe

Dar cand soseste noaptea si raman singura cu mine
Mintea pleaca in cautarea "de ce-urilor" sale
Nici invingatori, nici invinsi, doar distrusi pe jumatate
Viata ne poate indeparta, dragostea va continua sa existe

Va continua

Va continua

luni, 20 februarie 2012

Chirurgia Bariatrica ...un vis, un refuz, o nebunie sau o sansa la viata?

Tananam...m-am intors. De data asta cu una din solutiile eficiente in lupta noastra cu obezitatea. Solutii...mm as putea mai degraba sa o numesc o ultima sansa.

Am ales sa scriu despre asta astazi pentru ca una dintre voi m-a intrebat ce fac eu in concret, in privinta asta. Eu lupt de mult cu obezitatea, de cand eram mica. Am reusit sa o tin sub control datorita sportului, activitatii fizice continue. In momentul cand am incetat au inceput experimentele, internarile in spitale, umilintele de pe coridoarele de la endocrinologie, pastilele miraculoase, prafuri ciudate, terapii ingenioase, vizite particulare la tot felul de nutritioniste.

Nimic, am esuat. Si de fiecare data, ea, mancarea imi daruia mangaierea necesara sa trec peste. Imi aduc si acum aminte un episod ce m-a ranit enorm. Mergeam la nutrionista aia....nu dau nume....renumita, ultra cunoscuta la Timisoara. Aveam inima cat un purice. Stiam deja de multa vreme ca mananc pe baza emotionala si ma temeam de....ea si de mine. Sa nu ma jigneasca, sa nu ma faca sa ma simt ca ultima persoana de pe lume. Ei bine ...asa a fost...si surazand imi zice ..."stii, tu mananci pe baza emotionala. Metabolismul tau e blocat...nu ai arderi, aproape deloc. Chiar daca vei reusi VREODATA sa slabesti, la fiecare dezamagire te vei reintoarce. Unica solutie pentru tine este chirurgia bariatrica. "

Am iesit plangand...m-am oprit intr-un restaurant si mancand plangeam. Imi suna numai acel VREODATA  in minte. Aveam impresia ca trebuie sa ma duc sa imi sap groapa undeva in mijlocul Timisorii si sa ma pregatesc sa zac. Vestita nutritionista mi=a asezat piatra de mormant asupra capului.

Au trecut aproape 3 ani de atunci, 3 ani in care am trait in letargie. Am renuntat sa mai exist, m-am anulat. Doar acum...ultima sa propozitie a inceput sa iasa la lumina: "Unica solutie pentru tine este chirurgia bariatrica. "

De o luna am inceput sa imi fac toate analizele radiografiile (...chiar azi am una). Am intalnit oameni extraordinari care ma ajuta zi de zi sa ma indrept spre fericire, spre o viata minunata, in sfarsit a mea. Sunt in lista pentru a face un BYPASS GASTRIC si sunt extrem de fericita dar am si mult frici...dar astea in alt post :)))

Va redau aici o explicatie:

Ideea utilizarii unui procedeu de reductie gastrica pentru tratamentul obezitatii a rezultat din observarea scaderii ponderale la bolnavii gastrectomizati dupa procedeul Billroth II (rezectie gastrica cu gastro-entero-anastomoza).
Prima interventie de bypass gastric pentru obezitate a fost raportata in anul 1967 (29). De atunci s-au propus multiple variante fata de tehnica originala a lui Masson.
Indiferent de varianta, principiul bypass-ul gastric consta in excluderea din circuitul alimentar a unei portiuni din stomac, cu anastomoza segmentului gastric restant in circuitul digestiv.

joi, 16 februarie 2012

Obezitate si Faliment...dieta, pastile miraculoase, tehnici experimentale

Iata-ma...stiu, nu ma certati dar am spus ca nu am sa revin chiar in fiecare zi. Astazi am avut o zi...interesanta. De sambata nu mai reusesc sa dorm pentru ca batrana pentru care muncesc a cazut, si urla noapte de noapte. 15 ore in 4 zile...dormite...un nou record.


Dar nu asta vroiam sa spun. Azi as vrea sa vorbesc despre...Faliment! Falimentul dietelor, pastilelor minune, a exercitiilor cu aparate miraculoase...


Unii reusesc sa vada acest moment al falimentului ca un moment pozitiv, ca un "dragul meu faliment, multumesc ca mi-ai deschis ochii". Dar majoritatea dintre noi, trebuie sa recunoastem, citim aceste cuvinte cu un gol imens in suflet, mai ales daca acest moment a fost precedat de mii si mii de propuneri bune, de starturi corecte si poate si mai rau de rezultate bune. In ultimul caz apare si rusinea, sentiment ce apare la oricine a ajuns la faliment...si numai Dumnezeu stie de cate ori am incercat aceasta rusine. Cine ramane in urma in acest proces, sa ii zicem asa ...de insanatosire...sa nu se mai poata ridica si sa nu se mai simta gata sa combata impotriva acestei minunate boli pentru care suferim cu totii.


Si ajunsi la acest punct ajungem sa apelam la diete absurde, la vanatoare de diete miraculoase in reviste, la noi tehnici experimentale, la pastile miraculoase ce inseala prin publicitatea facuta, aparand peste tot: in televiziune, pe internet, pe paginile revistelor, oriunde ne cad ochii. Intr-un final ajungem sa credem si sa ne gandim: “Ajunge doar sa cumpar aia...Ajung doar acele ‘pastile’ ce costa....200 de lei si voi pierde 17 kg pe luna.... (si credeti-ma ca as da extrem de multe nume....dar mai bine ma abtin...)


Dar cate persoane or mai fi inafara de mine care pot afirma, acum, odata cu mine ca au fost trasi in teapa? Cati pot afirma ca s-au aruncat in necunoscut in speranta unei asa zise "minuni"?


Si falimentul unde este? In acea fraza, scrisa cu litere de o schioapa, scrisa pe cutiile de medicamente. Ce scrie? Sa zicem pe scurt asa...daca nu se conduce o viata sanatoasa, cu un regim alimentar corect imbinat cu activitate fizica, RAMANEM MEREU LA FEL! Nu folosesc la nimic!


Desi eu zic in schimb ca folosesc! Servesc la a te umili si mai mult decat esti, sa ne convingem ca ne aflam in fata altui faliment, chiar cand eram siguri ca am gasit luminita de la capatul tunelului.


Oricum pentru noi, falimentul este un lucru cunoscut, e destul sa ma gandesc de fiecare data la acea luna de alimentatie perfecta ca mai apoi sa cedez intr-o singura zi si sa distrug totul. Si ca de obicei, in loc sa zic " Amin, a fost doar o data" ma declar invinsa si zic...daca s-a intamplat, ce rost mai are sa o iau de la capat. Si acea greseala, acel singur moment, acea zi nenorocita de alimentatie incorecta se transforma in luni intregi de mancat necontrolat. Nu exista cai de mijloc.


Nu credem/cred in cai de mijloc si NU MA IERT! Pentru un unic episod de cate ori m-am condamnat si m-am indreptat de ce trebuie sa mai lupt? Oricum acum am cedat, pot sa mananc intreaga lume: batalia ce am pierdut-o de fapt a influentat intregul meu razboi.


Imi permit sa vorbesc la plural, pentru ca STIU ca gandim cu totii asa. Fugim de realitate, pentru ca doare, la naiba, doare. Si din nou sositi la acest punct, daruind mancare corpului, ajungem sa alimentam temerile, nesigurantele si durerile noastre.


Precizez ca sunt lucruri pe care eu le-am trait si le traiesc. Nu vreau sa arunc vina asupra nimanui. Sunt senzatiile si trairile mele personale...ale mele si ale prietenilor mei.


Dar nu vreau sa termin acest post negativ. Nu poti constrange pe nimeni sa creada in viata, il poti doar iubi si poti doar sa fii langa el, acolo, in imediata apropiere. Si am multe persoane care stau in asteptare...acum, cand incep, incet sa deschid ochii si sa recunosc nu in fata lumii...nu ma mai intereseaza ce gandeste lumea...ci in FATA MEA...ca pentru mine exista si o a doua posibilitate, si a treia, si a patra si multe altele. Si ca ACUM e momentul sa recunosc ca am gresit, ca am ajuns la faliment ci ca doar ACUM ma pot ierta...chiar daca inca ma iubesc prea putin pentru a o face...


Voi repeta de fiecare data, asta...NU ESTI SINGUR!

luni, 13 februarie 2012

Carpe Diem: Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viat...

Carpe Diem: Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viat...: In seara asta m-am hotarat sa ma reintorc in blog. Poate reusesc sa imi fac obicei sa ma opresc in fiecare zi...hhehehe ce vise. Gata, sa...

Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viata?

In seara asta m-am hotarat sa ma reintorc in blog. Poate reusesc sa imi fac obicei sa ma opresc in fiecare zi...hhehehe ce vise.


Gata, sa arunc pe hartie, (pardon pe pixeli) ce mi-a trecut prin cap azi. De cateva zile ma chinuie o fraza, ca un greier ce isi repeta cantecul...dupa un timp ma obisnuiesc cu ea, dar uneori reuseste sa ma faca sa ma simt ciudat.


“Dar vreau sa imi salvez viata?”: pentru ca totul este cuprins in fraza asta. Sunt gata sa ucid obezitatea si sa imi salvez viata? Dar cum?


Pare atat de simplu de dinafara, dar in realitate este devastant: sa recunosc ca am o problema reala. Sa accept ca sunt obeza. Sa accept ca sunt bolnava. Stiu ca doar atunci cand o voi accepta voi putea in sfarsit sa iau in mana fraiele vietii mele. Descoperirea constientizarii!


Zambesc! Cum as putea vreodata sa vorbesc despre asta inafara blogului meu? Cum sa marturisesc nutritionistului, cu schema alimentara in fata pregatita pentru mine ca eu de fapt sufar de foame compulsiva...fara a ma simti considerata a fi lipsita de vointa, una care renunta inainte de a incepe samd. In realitate, obezii in general au o vointa imensa, doar ca toata este directionata spre a-si face rau intentionat.

Cine e gras nu creeaza reactia de mila in fata oamenilor, cum se intampla cu bolnavii de anorexie, bulimie. Cine e gras, creeaza persoanelor din jur nimic mai mult sau mai putin decat scarba. Suntem pofticiosi, opulenti, fara vointa, mancaciosi...ar ajunge daca ne-am coase gura pentru a putea slabi.

Si sosita la acest punct ma declar invinsa, inchisa intr-un cerc vicios fara iesire. Mananc, sufar pentru ca am mancat si apoi se reincepe pentru a putea anula angoasa incapacitatii mele de a trai.

Dar nu e asa. Eu stiu, noi stim ca exista posibilitatea de a ma/ne simti bine. Posibilitatea aceasta nu e numai pentru cine are bani, ci chiar exista pentru toti. Povestindu-ne/mi ca nu e posibil e doar un alt motiv ca sa fug/im din fata responsabilitatii pentru viata mea/noastra. :)


Ajunsa la acest punct imi apare o noua intrebare...Cum sa fac sa pot comunica intr-adevar toata aceasta suferinta prin care trec...pentru acei care sunt pregatiti sa caute drumul spre iesirea din tunel? Cum sa comunic in mod eficient si concis miilor de Ana, Andreea sau Marius care sufera in aceste momente?
CUM? Intr-un singur mod: cu ajutorul povestilor noastre. Cu succesele noastre, grele si suferite. Cu aceasta unda extraordinara ce e auto-ajutorul, cu dorinta de a nu ne mai lasa sa devenim doctori experti improvizati ci limitandu-ne sa vorbim despre ceea ce simtim si traim la nivel personal.

Acum, in  timp ce ma apropii de sfarsitul postului de azi...simt nevoia sa spun.

DACA ESTI, ACOLO...IN FATA CALCULATORULUI SI MA CITESTI...si treci prin ce trec si eu...vreau sa iti spun un singur lucru: NU.... ESTI .....SINGUR....lasa-mi un mesaj...si vom putea trece impreuna...exista speranta...mereu.



sâmbătă, 11 februarie 2012

RIP my dearest queen of music...

Vroiam sa ma duc la culcare...M-a fulgerat stirea asta...in drum spre somn. Vroiam sa imi "sting" creierul...dar m-am oprit. Whitney Huston face parte din copilaria mea...din acele putine amintiri fericite ce mi-au ramas... de casetele cu banda intinsa pentru ca erau prea mult ascultate si derulate ca sa pot canta ca ea.

Inca un om si un artist drag mie pleaca ... Odihneste-te in pace, Whitney...

Noapte Absoluta

Toata viata mea nu am facut nimic altceva decat sa ma asigur ca cei din jurul meu nu sufera.
Acum intr-o criza de plans...dupa ce batrana pentru care lucrez a decis ca ea nu mai merge si a picat in fund langa pat...dupa ce am ridicat 100 de kg si am pus-o in picioare, am bagat-o in pat ... am inceput sa plang...prima idee a fost sa ii spun mamei care era online...iti vine sa spui... e normal. Replica a fost ...nu mai fii asa, ca imi frangi inima. EU SA NU MAI FIU ASA! am ajuns tot eu sa ii spun mamei ca ma voi linisti. TOT EU! Pentru ca o iubesc mai mult decat pe mine...si pentru ca prefer sa imi iau durerea in inima franta...macar ea e obisnuita sa stea acolo...e acasa.

Si uite asa i-am facut cu ochiul durerii si i-am zis sa faca cale intoarsa. Stie jocul asta...il cunoaste, si mie incepe sa imi fie draga. E simplu. Eu ma mint ca maine va fii mai bine....adorm plangand...ma lupt intr-un cosmar continuu noapte de noapte...dimineata ma trezesc din inertie. Ma pun pe ignore pana la faza urmatoare, pana la durerea urmatoare.

M-am saturat de anumite persoane din jurul meu care imi zic nu exista durerea ta, care ma trimit la culcare ca maine e o noua zi. EXISTA! Nu am sa o pot spune niciodata aici...dar ea exista...nu aveti de unde sa stiti ce e in sufletul meu. De ce uneori nu am curajul sa imi asez capul pe perna...pentru ca ma tem ca va trece noaptea...si dupa noapte o noua zi. MIE IMI E FRICA DE O NOUA ZI! De ce? Pentru ca e o noua zi in care trebuie sa nu exist pentru ca NU TREBUIE, in care nu am voie sa spun ca ma doare PENTRU CA II RANESC PE ALTII, pentru ca am voie sa plang doar in tacere si intuneric PENTRU CA NUMAI ASA RAMANE INTRE MINE SI MINE...

vineri, 3 februarie 2012

Un nou inceput?

Seara buna!

de ceva vreme ma toooot gandesc ce vreau sa fac exact cu acest blog. Cred ca nu ma citeste nimeni, uneori. Nu vreau sa se simta indepartate acele sufletele care se mai intorc aici sa vada ce imi face inima frranta, si lor le multumesc ca se reintorc.

Am avut momente clare in minte in care am zis ca il voi sterge. Dar acum, am impresia ca, in sfarsit, mi-am dat seama ce vreau sa fac cu el. Va ramane mereu cu structura de jurnal...doar ca dupa ce am descoperit forumul Obesi e Dintorni, si dupa ce am realizat ca cel putin, pana acum o saptamana, pe internet nu exista niciun site, forum, pagina ce sa aiba aceasta activitate in romana...cu experienta mea personala...as vrea sa incep eu.

Stiu ca pare ceva ciudat...dar eu mi-am salvat sperantele gasind acest forum. Poate cineva, e deajuns sa stiu ca macar o persoana...se va salva citind aceste lucruri. Voi incerca sa postez cat mai multe informatii despre obezitate, chirurgia bariatrica, problemele legate de psihic ale persoanelor obeze...si nu in ultimul rand, umil meu drum spre o viata sanatoasa.

Doamne-ajuta!

joi, 2 februarie 2012

Astazi...tristete absoluta...

Astazi...tristete absoluta. Nu am reusit sa dorm decat 3 ore azi noapte. Sunt mereu din ce in ce mai obosita. Si in plus ma asalteaza mii de ganduri. Uneori ma simt un pic prostuta cand ma compar cu problemele altora. Dar suferintele mele sunt ale mele...nu dispar asa de usor si nici nu vor disparea pentru ca sunt alte persoane care sufera mai mult decat mine. Fiecare are in fata aventura vietii sale. Nu inseamna ca celelalte nu sunt importante...doar ca e bine macar una sa o traiesc bine...a mea.

Intorcandu-ma la mine....sunt asaltata de intrebari, de temeri, de nesigurante...si sincer nu mai stiu cum sa le gestionez. Mereu cand sunt obosita se intampla asa. Uneori am impresia ca sunt pe o scara rulanta care merge in sens invers...urc, urc...obosesc...si cand ma opresc...ma trezesc mereu la inceput. Un cosmar ce nu se mai termina niciodata.

Mai bine ma trec pe tacere...azi tristetea mi-a asaltat simtirea...ma retrag in mine...ca de obicei...

vineri, 27 ianuarie 2012

Si inca o zi a trecut...

Si inca o zi a trecut...cu bucurii si tristeti incluse.
 Uneori imi vine sa ma intreb cat mai rezist. E adevarat ca cei care sunt in jurul meu in viata mea ar zice ca nu ar trebui sa am motive sa ma plang. Asa e...nu am motive... Sunt doar rabufniri de suferinte, dorinte frante, nerabdari calculate, masti distruse. Si ar mai fii priviri obosite ale persoanelor ce m-au cunoscut, falsitatea gesturilor...sunt doar un pic...obosita...

miercuri, 25 ianuarie 2012

Ignoranta provoaca suferinta! Obezitatea este o boala!

Buna seara tuturor...

azi mi s-a reprosat ca nu mai scriu de multisor...Asa e! Vinovata. Sunt inca in lupta, eu cu mine. In ultimele saptamani am fost ca un carusel. Vise ce le credeam de mult rupte din sirul de margaritare...se readauga incet si redevin la fel de luminoase.

Dar nu despre asta vroiam sa scriu azi ci despre ceva important pentru mine....despre lupta ce o duc in acest moment cu mine si cu boala ce o am in comun cu multe alte persoane. Am cunoscut atat de multe persoane frumoase in ultimele zile...ma si tem sa vorbesc despre ele ca nu cumva sa le distrug frumoasa aura cu niste cuvinte simple. Persoane ce sunt la fel de incarcate de sensibilitate, de fiinta, atat de dornice de libertate, de viata ca si mine.

Ce e ciudat? Ca nu le-am vazut niciodata...absolut niciodata dar m-au ajutat sa ma vad frumoasa decat persoanele pe care uneori le vad zi de zi. Avem un drum comun, avem un vis comun si avem dorinte comune. Sa distrugem modul in care suntem vazuti, sa ne recastigam viata furata.

Va intrebati despre ce vorbesc...nu?

De persoane ce in mod normal le catalogati direct fara sa realizati cine sunt acolo, inauntru. Persoane ce sufera de aceeasi boala ca si mine. O boala de care lumea fuge pentru ca nu o poate explica...Obezitatea.

De cate ori simteam nevoia sa strig de acolo, de dinauntru...sa spun lumii cine sunt EU. Dar de cele mai multe ori nu aveam puterea pentru ca ma loveam de un val de jigniri, de umilinte, de idei gresite.

Pentru prima oara in viata mea simt nevoia sa strig:

Obezitatea nu este: mananca de se indoapa...grasana...ia uite la ea cata e...balena...Ignoranta provoaca suferinta! OBEZITATEA este o BOALA.


"Pe plan psihic, principalele probleme cu care se confruntă persoanele ce suferă de obezitate morbidă este discreditarea şi discriminarea. Persoanele obeze devin deseori bătaia de joc sau subiectul unor comentarii răutăciose, fapt ce le face să-şi dorească să intre din ce în ce mai puţin în contact cu oamenii. Tendinţa de izolare îi face pe obezi să evite chiar şi lucrurile simple, precum plimbările în parc sau utilizarea mijloacelor de transport în comun, tocmai pentru că nu vor să fie ţinta unor comentarii maliţioase."

O boala ce distruge mai mult decat oricare boala. E o sinucidere...lenta si dureroasa...pentru ca esti singur, neinteles, neiubit atat cat vrei. Inseamna ca vreau sa ma izolez in comunicarea mea cu exteriorul, ori ca exista o emotie sau un sentiment prizonier, izolat in interiorul meu, pe care nu vreau sa-l vad. Prin obezitatea mea caut o forma de protectie pe care o acumulez continuu prin gandurile mele cele mai profunde. As vrea sa ma apropii de oamenii pe care ii iubesc si in acelasi timp imi este frica. Imi camuflez frica mea de a fi expusa, vulnerabilitatea mea si in acelasi timp vreau sa evit sa fiu ranita prin remarci, critici si situatii inconfortabile.Problema obezitatii este mult mai complicata decat se credea pana acum, necesitand o deosebita atentie atat pentru varsta adulta, cat si pentru copii.

Atat am avut de spus!

Eu am facut primul pas...am cerut ajutor...si incet, incet inteleg ca a sosit momentul sa imi iau viata inapoi!

miercuri, 26 octombrie 2011

Ganduri in noapte

In seara asta, iesind pe terasa sa fumez ultima tigara inainte de culcare mi s-a parut ca aud greierasii cantand. Nu erau cu siguranta, ci poate o alarma in departare...dar gandul m-a facut sa zambesc. Nu am mai auzit de mult greieri, nu am mai simtit de mult mirosul de iarba uda, nu am mai ascultat de mult ploaia...dar macar pot asculta orasul. E un sentiment unic sa poti iesi pe balcon, in mijlocul noptii cand mii de ganduri te framanta incet, dar sigur si sa te opresti, sa iti impui calvarului tau sa taca pentru o clipa si sa asculti orasul, cu freamatul lui adormit, cu oameni care pleaca, care vin in tacere.

Astazi am avut vizita medicala la bazinul la care merg sa fac gimnastica in apa si m-a frapat o fraza spusa de doctorita ce conducea vizita. Printre alte intrebari despre situatia mea medicala, la sfarsitul vizitei, m-a intrebat de ce m-am ingrasat atat de mult. Cum eram deja la usa, i-am zambit si ca sa ma limitez la un singur cuvant i-am spus: depresie. Ea m-a intrebat daca am tratat-o, evident raspunsul a fost nu iar cand eram gata sa ies imi zice: Iti recomand sa zambesti, acum ai un loc de munca, nu mai trebuie sa fii in depresie. Am iesit razand...Oamenii cand nu stiu sa isi explice un lucru, o situatie, gasesc o solutie de urgenta, inventeaza situatii doar pentru a linisti persoana ce o au in fata. Ii apreciez gestul...dar nu asta e motivul depresiei mele...e ceva mult mai complicat, mult mai dureros si nu e nici pe departe lipsa unui loc de munca.

Uneori e bine ca oamenii sa nu te cunoasca. Nu e necesar sa te vada prin problemele, conflictele, intrebarile, suferintele si greutatile tale. E mai simplu, mai uman.

Revin la ideea unui precedent post...E mai bine sa zambesti...problemele tale oricum raman ale tale.

marți, 11 octombrie 2011

GMG la Madrid 2011...un concediu total neconventional...dar de neuitat!

Am dorit enorm  acesta calatorie si am numarat zilele, orele, clipele pana la plecare. Atat de mult dorita incat cand am ajuns in ziua cu pricina am uitat sa imi fac toate documentarile (sunt un pic obsedata de asta, imi place sa am cu mine toate informatiile despre locurile prin care trec, sa am numere de contact etc). Am plecat pur si simplu, cu nerabdare in suflet, cu dorinta de acel `altfel` ce
mi-a daruit mereu pace interioara.

Primul loc de intalnire era inca in Italia, pentru ca eu fiind deja aici am preferat sa ma intalnesc cu grupul de tineri undeva pe drum, decat sa ma intorc in Romania doar pentru o zi. Orasul inceputului calatoriei mele era Peschiera del Garda. Nu stiam nimic despre acest oras inafara faptului ca era un oras turistic. Mie de obicei imi plac orasele medievale de aceea de fiecare data cand ajung in astfel de locuri mi se lipesc de suflet si acolo raman. Am ramas sincer fara cuvinte...superb oras. Asez aici o poza a lacului ce trece prin oras.

 Dupa ce am plecat de la Roma insa am realizat un lucru fenomenal. Habar nu aveam unde sunt tinerii, nu aveam nr de telefon, persoana de contact...fain nu? Dar nu m-am nelinistit, aveam in compartiment un intreg continent...persoane din Franta, spania, Italia si eu din Romania asa ca am calatorit fara sa ma gandesc la asta. Ajunsa acolo dis de dimineata m-am dus direct a cea mai apropiata Biserica si acolo i-am gasit :))

Si astfel a inceput aventura. Tinerii catolici din Dieceza de Timisoara. Trei autocare pline de suflete dornice de a sarbatori impreuna cu alte milioane de tineri.



Am vizitat pe drum la dus:

Barcelona, cu strazile sale largi si primitoare. Parcul Guell ce priveste de sus intregul oras insotit in zori de zi de casute simpatice, creatiile lui Antonio Gaudi iar mai apoi marea :))) cu baita inclusa.


Vall d`Uixo, un oras mic plin de oameni mari unde am ramas cateva zile. Aici am fost impreuna pentru zilele in dieceza. M-au impresionat foarte mult acesti oameni. M-am simtit primita cu multa caldura. am vizitat orasul in lung si in lat, ne-am plimbat cu barca pe cel mai lung rau subteran navigabil din Europa, am cantat si dansat cu ei, am cunoscut voluntari deschisi si dornici sa ne faca sa ne simtim bine...si simt nevoia sa le MULTUMESC pentru asta! Un oras minunat!

Si inainte de toate m-am simtit inteleasa pana la lacrimi...(ale mele evident) de Asociatia Romanilor din Vall d`Uixo. Oamenii astia fac lucruri minunate acolo!

Valencia, cu superbele sale catedrale!


Dupa ce zilele in dieceza ne-am indreptat spre Madrid, punctul central al Intalnirii Mondiale de Tineret. Mie greu sa scriu, sa pun in cuvinte tot ce a trecut prin sufletul meu in acele zile. Poate asta mi-a ramas cel mai puternic in suflet: Esta es la juventud del Papa! Sentinelle di mattino!

Exact asa ma simt...am primit un drapel in mana, o flacara ce simt ca este mai mult decat necesar sa o pot duce mai departe.

In aceste zile am participat la cateheze, am vizitat orasul si atractiile sale, am participat la programele organizate pentru noi. Printre ele, ca incununare am reusit sa particip la 2 concerte GenRosso...si la spectacolul special pentru Chiara Luce. Momente superbe de comuniune, spectacol si muzica.

 Impreuna cu episcopul romano-catolic Bocskei Laszlo, un om foarte drag noua, la sfarsitul catehezei in romana.
 Directorul general al formatiei GenRosso dupa un concert senzational :))))))
 Vizitand gradina zoologica si acquariul din Madrid. Superb loc!
Duminica dimineata, la inceputul Sfintei Liturghi de pe Quatro Vientos impreuna cu Sfantul Parinte Papa Benedict al XVI lea.

Au fost si suisuri si coborasuri la aceasta Intalnire Mondiala, au fost momente in care am simtit intr-adevar ca nu mai pot si momente in care am primit multa lumina...dar mai mult decat atat am inteles ca sunt mandra de confesiunea mea, ca lupt sa imi mentin credinta mea, ca vreau sa construiesc o lume mai buna.

Intr-una din zile am nimerit in una din manifestarile destul de violente ce le-ati vazut voi, cu totii la tv. Ce am simtit? Ca Dumnezeu ma iubeste imens...ca stiu si cred in frumusetea acestei confesiuni...ca eu il iubesc pe Papa pentru ca este urmasul lui Petru, pentru ca este a mea si eu ii apartin...si dincolo de toate astea am simtit de asemenea o mare tristete...De ce tristete? Pentru ca ar trebui sa invatam sa respectam libertatea celuilalt...fiecare e liber sa creada in ce vrea.

In ultima zi ne-am indreptat cu totii spre acelasi loc. Este impresionant sa vezi atatia tineri, avand acelasi scop, aceeasi directie clara...mergand impreuna sa il caute pe Dumnezeu.



Seara ce am petrecut-o impreuna cu ceilalti 2 milioane si de participanti pe un aerodrom, Quatro Vientos. Era un moment de adoratie impreuna cu Sfantul Parinte.

Am inceput sa ma rog putin inainte sa inceapa furtuna violenta. Mie imi e frica de furtunile acestea, e ca o fobie. In acea seara in schimb nu a fost asa...nu m-am miscat din pozitia mea...m-am simtit inconjurata de o pace...incredibila...desi in jurul meu unii strigau, altii fugeau...asa am adormit si asa m-am trezit...sper sa raman asa macar pentru o perioada pentru ca imi era dor de aceasta stare de pace.
La sfarsitul adoratiei ne-a fost transmis: Papa este mandru de voi! :))) Si eu! pentru ca in alte conditii as fi fugit de mult de acolo. :))))

Iata cati eram:



Am vazut multe orase, am vizitat multe muzee, am vazut multe biserici...dar nu acesta este esentialul acestei intalniri ci faptul ca acum plec cu ceva frumos in sufletul meu...cu o lumina calda si cu pacea cea mult dorita.

Si...eh, da. Nu s-a terminat aici. De aici, incarcati de energia acestor zile, si cu un pic mai multa oboseala ne-am indreptat spre Padova (Italia), Monaco (Monaco:), Lourdes (Franta) si intr-un final Timisoara, Craiova, Rast, Bucuresti. in ultima parte s-a transformat in calatorie personala pentru a-mi revedea bunica draga, unchiul si matusa, verisorii, sora si prietenii mei dragi din tara.

 In autocar, o a doua casa pentru multe zile :0)

Lourdes si frumoasele sale locuri...

Multumesc tuturor care mi-au daruit ocazia sa am aceasta experienta. si multumesc prietenilor mei dragi care au fost alaturi de mine...au transformat o calatorie intr-un pelerinaj plin de zambete.

Si..uneori e mai usor sa zambesti..decat sa explici de ce esti suparat...

Azi postasem pe FB asta: Si..uneori e mai usor sa zambesti..decat sa explici de ce esti suparat... si am avut diferite reactii de la prietenii mei. Cineva ma intreba: dar oare asta nu inseamna sa te prefaci?

Buna intrebarea, trebuie sa recunosc. Eu consider ca tacerea este lipsa totala de zgomot. Spune multe sar si putine in acelasi timp, nu-i asa? Raspunsul meu ar fi ca e destul sa te pui pe `ignore`si atunci cand esti din nou singur cu gandurile tale sa faci o ordine generala. Intotdeauna am considerat ca e mai bine sa zambesti decat sa faci sa se prabuseasca si universul celuilalt odata cu preocuparile tale.

Tocmai de aceea nu am mai scris de mult. Vroiam sa reduc tot  zgomotul din mine pentru a ajunge la tacere. E mult prea greu, recunosc dar foarte practic cand esti atacata de ganduri, sentimente, dorinte.

E un fel de terapie pentru mine sau cel putin in asta s-a transformat. In a nu trai pentru a putea trai mai departe zi dupa zi.

Problema este ca mie dor, mult prea dor sa traiesc. zgomotul a spart tacerea pentru care am muncit atata si am simtit brusc dorinta de a reincepe sa scriu si sa scriu despre mine, sa creez poezia vietii mele de fiecare zi.

Asadar ma opresc aici pentru a face acest legamant. Acel legamant ce te face sa te intorci in tine si iti spune ca trebuie sa existi.

Voi cum faceti cand sunteti suparati, preocupati, tristi?

vineri, 7 octombrie 2011

Fac promisiune oficiala ca am sa incep sa scriu.

Da, stiu, nu am mai scris de mult timp. Fac promisiune oficiala ca am sa incep sa scriu.

Nu am mai scris pentru ca am preferat sa ma trec pe tacere, uneori e mai bine asa. E mai bine sa las cutia Pandorei a sufletului meu inchisa, ferecata pentru a nu lasa avalansa de ganduri sa atace fiecare sentiment, fiecare gest, fiecare rasuflare.

Am ajuns la concluzia ca e timpul sa reincep, pentru ca e bine sa le las sa iasa decat sa se inghesuie acolo. Mai rau, acuma au iscat si rascoale. Ar fi fost bine sa stea acolo cuminti, dragele mele ganduri...dar se pare ca le arde de rascoala.

joi, 23 iunie 2011

Imi permit sa imi fur articolul de pe blogul Sabinei si sa il asez si aici, la casuta lui :)


M-am gandit de multe ori ce as putea sa le spun celor care de multe ori lasa sa se scurga cate o rautate in jur in privinta romanilor plecati in afara tarii. E greu sa ii explici unei persoane prin ce treci tu, cu atat mai mult cu cat traim intr-o lume care nu mai are timp sa asculte.
De ce am plecat?
roma1 300x225 Gandurile unei romance din Roma
Inaintea plecarii mele din tara am trecut prin multe, mult prea multe si nu am sa intru in amanunte pentru a nu plictisi cititorul. Pe scurt, aveam 24 de ani, o iubire imensa pentru tara mea, terminasem de putin timp o facultate. M-as opri un pic aici pentru ca e unul din motivele pentru care acum sunt departe de Romania. Am terminat o facultate pe care am facut-o cu daruire si pasiune, nu numai pentru diploma. Am lucrat tot timpul facultatii, aveam perioade in care nu reuseam sa ma ajung cu banii pana la sfarsitul lunii, cu toate ca mama facea eforturi supraomesti sa ma ajute si ca un alt grup de prietene ma ajutau mai mereu cu una, alta. Plecam dimineata si ajungeam acasa de cele mai multe ori seara, la ora 11. M-am luptat cu sistemul nostru drag, am repetat un examen de mult prea multe ori pentru ca profesorul dorea sau astepta ceva de la mine. Am finalizat in a-mi da licenta cu 2 ani mai tarziu din cauza lui, impinsa de o prietena draga. Eu, renuntasem.
Am vrut mai apoi sa intru in invatamant dar la Inspectorat cineva a avut tupeul sa imi spuna ca 1.000 Ron sunt destui bani ca sa obtin postul?!
Hotararea plecarii a venit cu lacrimi in ochi. Nu as fi plecat niciodata din tara mea. Am facut o greseala, greseala ce acum trebuia platita. Nu mai puteam schimba nimic si am plecat.
Trei etape: de renuntare, de resemnare si de trezire la viata
Am plans tot drumul pana la sosire. Prima mea oprire, unde am stat 4 luni (Termini Imerese, Sicilia) a fost cea mai oribila perioada din viata mea. Mereu am crezut cu tarie ca munca in domeniul social nu e facuta pentru mine, dar nu aveam alta posibilitate. Aici mi-am inceput etapele: prima..de renuntare la tot ce tinea de trecutul meu pentru ca nu mai avea importanta ca am facut o facultate, ca am facut voluntariate peste voluntariate, ca am vazut lumea in lung si in lat, ca aveam vise pe care inca le mai am. Nimic din toate acestea…trebuie sa devii nimic si asta inseamna ca personalitatea ta nu mai exista pentru a trai celalalt. E dura lupta, treci de la furie, la ce puii mei m-a pus sa fac asta, la disperare, la dor, la neputinta.
A doua etapa a fost de resemnare: sunt aici acum, trebuie sa o duc pana la capat. Iar a treia etapa:cand realizezi ca daca te lasi calcat in picioare, inainte de a fi ambasadorul tarii, familiei si vietii tale, te inseli pe tine ca persoana. Asa ca am inceput sa vorbesc si sa explic ca romanul nu este egal cu toti concetatenii nostri care fura, omoara etc, ca nu tot romanul isi bate nevasta acasa si nu tot romanul sta cu berea in fata si se imbata de la prima inghititura, ca nu toti romanii sunt saraci si nu traim in casele gen favellas ale Braziliei, ca nu suntem cazuti din pom si ca stim ce e aia masina de spalat, frigider si dvd. Si da am mai spus ca nu toti romanii isi platesc examenele (eu ma numar printre ei si Dumnezeu mi-e martor ca am patimit destul din cauza asta), nu toti care termina facultatea sunt la fel de prosti ca inainte. Dupa ce am spus toate astea, am plecat de acolo, nu mai merita sa raman nici macar o secunda.
Am plecat la Roma
roma 300x225 Gandurile unei romance din Roma
Dupa aceasta prima etapa am plecat spre Roma cu gandul ca Italia e plina de oameni inculti, negenerosi, plini de superioritate, insensibili si majoritatea sunt frizeri pentru ca nu ai nevoie de scoala sa faci asta. Repet, veneam din Sicilia care in ciuda frumusetii nemarginite a naturii a ramas in continuare in orasele mici, la un nivel de analfabetism alarmant.
Am ajuns la Roma si totul s-a schimbat. Lucrez pentru o familie minunata. Aici din prima zi am fost respectata, din prima zi am fost intrebata cum e Romania, am cautat locurile pe internet, am spus istoria ei si am fost ascultata nu din politete ci dintr-o frumoasa curiozitate. Stiu ca nu sunt acasa dar intre ei ma simt ca acasa. Roma e un oras ce iti daruieste o bogatie extraordinara, te primeste cu bratele deschise si nu te mai lasa niciodata. Aici am invatat alte lucruri. Romania nu e departe de Italia, in unele situatii exceleaza…cum ar fi invatamantul sau sistemul sanitar. Suntem mult, mult mai in fata (da, stiu, pare incredibil…dar asa e). Politica? E aceeasi, doar ca in tara il avem pe domnul presedinte Traian Basescu, aici il au pe Silvio Berlusconi.
roma2 300x225 Gandurile unei romance din Roma
Daca s-au incheiat discutiile despre romani? Nu, pentru ca atata timp cat vor exista conationali ce vin aici si povestesc ca viata e saraca in Romania, ca nu avem nimic, ca dau dovada de prostie…ei, bine…vom continua sa dezbatem aceste situatii. Nu zic ca Romania e pe roze, doar ca Romania are o bogatie, are tineri olimpici, are tineri carora le pasa…si zic si eu la randul meu…pacat ca nu sunt bagati in seama. Dar exista!
Stiu ce gandesc cei care citesc majoritatea din tara: dar cine te obliga sa pleci, da te plangi ca traiesti mai bine, ca voi romanii din Italia sau Spania, ca … credeti-ma, asa eram si eu. Si daca in Romania nu durea, pentru ca erai la adapostul celor dragi, a limbii tale, a modului tau de a fi, a curatiei prietenilor tai, cand nu le mai ai, credeti-ma…nu e deloc usor.

joi, 9 iunie 2011

Leapsa

Hai sa ne lasam prinsi de Leapsa Biancai :))))))

10 lucruri ce imi plac...hmm...greu...

1. Sa merg in parc si sa ma uit la fluturasi cum zboara, sa le observ miscarile line si curate.
2. Sa privesc ploaia, si mai ales sa simt mirosul de iarba uda.
3. Prietenii mei si miile de moduri in care putem reinventa o zi ce poate parea plictisitoare.
4. Sa citesc o carte buna si sa ma las purtata de actiune...pana cand uit unde sunt...(cam problematic in metrou :) am obiceiul sa pierd statiile hihi)
5. Craciunul si mirosul de brad, cozonac si copilarie.
6. Sa merg la Liturghia de Rorate din Postul Craciunului...e unica si atat de linistitoare.
7. Sa stau noaptea si sa ascult linistea orasului si freamatul lui.
8. Sa ma uit la reality show-uri...e o mica dependenta de The amazing Race, So you think you can dance, Americas next Top model and so on and on...
9. Sa calatoresc, sa cunosc, sa descopar noi locuri/persoane/limbi/culturi/caractere.
10.Sa fac cadouri si sa vad expresia fericita sau uimita a celui ce il primeste...e rasplata cea mai frumoasa ce poate sa existe.

Pasez leapsa spre Liza, Ioana si Onitzza.

joi, 26 mai 2011

TACERE

Sparge tacerea
sufletului pustiit de abisurile deznadejdii...
Mugurul luminii va straluci doar atunci,
Pentru ca sufletul renaste
doar cand inselat de speranta,
gaseste o falsa viata,
un fals scop,
pana la urmatoarea cadere.


Dupa toate acestea se va asterne din nou...TACEREA.